Cu câteva zile în urmă, pe 14 septembrie, în ziua Înălţării Cinstitei Cruci, Biserica noastră a sărbătorit pomenirea Sfinţilor Părinţi de la Sfântul şi Marele Sinod Ecumenic al VI - lea.

Sfântul Sinod Ecumenic al VI - lea, care a fost convocat în anul 680 d.H. (noiembrie) în Palatul Trulan din Constantinopol, a fost rezultatul a 50 de ani de divergenţe teologice şi ecleziastice (secolul VII) asupra temei dacă Dumnezeul-Om Hristos, desăvârşit Dumnezeu şi desăvârşit Om, într-un singur Ipostas (o singură Persoană), are două lucrări şi două voinţe sau doar o lucrare şi o voinţă.

Sinodul Sfinţilor Părinţi a condamnat hristologia monoteliţilor, adică a celor care susţineau că Hristos are doar o singură voinţă şi o singură lucrare, pentru că această hristologie nu era decât „o reînfăţişare" mascată a ereziei monofizismului deja respins şi condamnat (în cadrul Sfântului Sinod al IV-lea Ecumenic din anul 451 d.H.). Sinodul al VI-lea a îndreptăţit substanţial teologia şi strădaniile Sfinţilor Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, şi Maxim Mărturisitorul împotriva ereziei monotelismului şi a dogmatizat: „Deoarece Hristos are desăvârşite cele două firi, dumnezeiască şi omenească, are şi două voinţe fireşti (corespunzătoare celor două firi - n.tr.) şi două lucrări fireşti (dumnezeiască şi omenească), precum reiese şi din înseşi istorisirile evanghelice”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662), mai întâi egumen al Mănăstirii Hrisopolei de lângă Constantinopol, s-a luptat pentru Ortodoxie vreme de mulţi ani fără vreun sprijin bisericesc „mai înalt", în timp ce patriarhiile Răsăritului şi Roma primiseră erezia sub presiunea împăratului monotelit Constant al II-lea (641-668). Sfântul Maxim a străbătut pământul şi marea, de la Constantinopol până la Roma, unde a avut o contribuţie decisivă în Sinodul din Lateran (649 d.H.) împotriva monotelismului, convocat de ortodoxul papă Martin (649-655). Sfântul Maxim a fost arestat şi a murit în exil în Laziki. Când era judecat, patriarhul eretic Petru al Constantinopolului i-a spus să se unească cu Biserica Universală, care acceptase erezia, Sfântul Maxim i-a răspuns: „Dumnezeul tuturor (Hristos), fericindu-l pe Petru pentru toate câte a spus, pentru că L-a mărturisit drept, a spus că Biserica Universală este mărturisirea cea dreaptă şi mântuitoare a credinţei în El" (şi nu unirea în erezie, într-o credinţă mincinoasă).

Duşmanii Ortodoxiei, patriarhii eretici ai Constantinopolului, Serghie (610-638), Pir (638-641, 654), Pavel al II-lea (641-653) şi Petru (654-666), patriarhii eretici Macarie al Antiohiei (650-685) şi Chir al Alexandriei (630-642), ereticul papă al Romei Honorius (625-638) şi Ştefan, Polihronie şi Constantin au fost anatematizaţi de către Sfântul Sinod al VI-lea. Patriarhul Serghie, condamnat ca eretic, era cel care, odinioară, purtând icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pe zidurile Constantinopolului, salvase cetatea de arabi şi de perşi, pe când împăratul Herakleios se afla într-o campanie în Persia (626). Cu această ocazie a fost alcătuit Imnul Acatist (Acatistul Buneivestiri) către Născătoarea de Dumnezeu.

Sfântul Maxim, singur împotriva întregii „biserici oficiale", a fost conform mărturiei istoricilor „prea mare teolog, care a pecetluit prin tăria sa luptătoare şi prin bogata sa contribuţie scriitoricească recursul teologic al ereziei monotelite"; de asemenea, „este greu să se găsească un alt teolog care să fi influenţat mai mult mersul teologiei elin-ortodoxe în afara lui".

Monotelismul şi monergismul constituie componentele teologiei actualilor monofiziţi „moderaţi" (severieni), adică a monofiziţilor copţi (din Egipt), a armenilor, etiopienilor, siro-iacobiţilor şi a indienilor din Malabar. Din nefericire, dialogul teologic contemporan din 1990 încoace, a ajuns la concluzia contrară Sinoadelor Ecumenice că monofiziţii mai sus menţionaţi sunt ortodocşi şi că Sfinţii Părinţi nu i-au înţeles (i-au răstălmăcit).

Proclamarea dogmei despre cele două voinţe şi două lucrări în Hristos de către Sinodul al VI-lea Ecumenic, îi condamnă de asemenea (implicit) şi pe ereticii latini („biserica" romano-catolică papală), care câteva veacuri mai târziu (secolul XIV), prin gura teologilor lor scolastici şi ev-medievali şi a filozofilor antipalamiţi şi anti-isihaşti din Răsărit, aveau să nege existenţa lucrării fireşti în Dumnezeu, contrar Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al VI-lea Ecumenic şi întregii învăţături a Bisericii.

Condamnarea papei Honorius de către un Sinod Ecumenic demonstrează clar că din punct de vedere ecleziologic este o minciună inadmisibilă mitul teologic al papilor despre „infailibilitatea" papei.

Opera legislativă (editarea Sfintelor Canoane) a Sinodului al VI-lea Ecumenic, precum şi a celui de-al V-lea (553 d.H.) a completat-o Sinodul Ecumenic al cinci-şaselea (Constantinopol, 691 d.H.).